Structura Bisericii Nou Testamentale
Din cand in cand este bine sa ne amintim de clarificarile Noului Testament in privinta structurii si strategiei Bisericii Nou Testamentale. In multe cazuri, ceea ce se intampla in adunarile crestine este mai degraba o imitatie a sistemelor pagane din societate decat o ascultare de indicatiile clare ale apostolilor Noului Testament. Sa parcurgem impreuna cateva texte care trateaza aceste probleme:
1. Formatul unei biserici crestine – Filipeni 1:1
“Pavel si Timotei, … catre toti sfintii in Christos Isus,
…impreuna cu episcopii
si diaconii
Din textul de mai sus reiese clar ca intr-o adunare crestina din totalitatea sfintilor sunt pusi deoparte si deosebiti frati din doua categorii: “episcopii” (numiti in alta parte si pastori sau batrani) si diaconii. Aceasta este “randuiala stabilita de Pavel in toate Bisericile”.
2. Biserici fara presbiteri
In stadiul incipient, ca rezultat al evanghelizarilor, in multe locuri au aparut grupuri izolate de “ucenici” numiti si “sfinti” neasezati inca in tiparul frumos al structurii practicate de Pavel. Uneori, aceste grupuri cunosteau doar in parte si de multe ori eronat adevarul Evangheliei crestine. Este suficient sa amintim cazul grupului de ucenici din Efes:
“Pe cand era Apolo in Corint, Pavel, dupa ce a trecut prin tinuturile de sus ale Asiei a intalnit pe cativa ucenici, si le-a zis: “Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut? Ei i-au raspuns: “Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfant.” (Fapte 19:1-2,3-6)
3. Instalarea presbiterilor
Regula stabilita de Pavel a fost ca, in astfel de grupuri de convertiti rezultate in urma Evanghelizarilor, sa fie instalati cat se poate de repede “presbiteri.” Cand n-a putut s-o faca el insusi, din cauza grabei sau a deplasarii in alte parti, apostolul a lasat in urma sa pe unul din colaboratorii sai sa faca aceasta lucrare:
“Te-am lasat in Creta, ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit, si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit: …” (Tit 1:5)
4. Selectarea presbiterilor
Instalarea presbiterilor nu se putea face cateodata imediat din pricina imaturitatii celor proaspat convertiti. Din cauza pozitiei si autoritatii lor, acesti presbiteri trebuiau sa prezinte anumite caracteristici. Despre acest proces de selectie gasim scris in indrumarile lasate de Pavel mai tinetilor sai colaboratori Tit si Timotei (Tit 1:6-11, 1 Tim. 31-13)
5. Diversitatea presbiterilor
Ar fi gresit sa credem ca acesti presbiteri erau doar un fel de “predicatori” insarcinati doar cu vestirea Cuvantului. Predicarea este doar una din lucrarile care poate cade in responsabilitatea presbiterilor. Alti presbiteri pot si trebuie sa-si desfasoare activitatea si sa-si exercite autoritatea in alte zone pertinente “carmuirii” Bisericii crestine. Iata ce gasim scris in 1 Tim. 4:17:
“Presbiterii care carmuiesc bine, sa fie invredniciti de indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovaduirea si cu invatatura pe care o dau altora.”
Este clar ca doar unii din presbiteri se osteneau cu propovaduirea, altii se osteneau cu tot felul de alte activitati necesare bunului mers al Bisericii.
In cazul unei anumite biserici locale putem avea o pluralitate de lideri ai bisericii numiti presbiteri si grupati in Consiliul Bisericii. (presbiterul cu evanghelizarea, presbiterul cu partasia, presbiterul cu maturizarea, presbiterul cu inchinarea, presbiterul cu coordonarea diferitelor slujiri, presbiterul cu casieria, etc.)
6. Pozitia presbiterilor
Din cauza pozitiei lor, apostolul Pavel spune ca pozitia de presbiter poate trezi interesul si ravna celor din adunare. In 1 Timotei 3:1-7, apostolul Pavel ne spune ca asa ceva nu este neaparat rau, daca este o motivatie pentru crestere spirituala in maturitate si in consacrare:
“Adevarat este cuvantul acesta: “Daca ravneste cineva sa fie episcop, doreste un lucru bun. Dar … trebuie ca episcopul sa fie …”
De ce ar ravni cineva sa ajunga presbiter? Pentru ca in perspectiva adunarii, presbiterul se bucura de o pozitie predominanta in demnitate si activitate. Iata cum o defineste Pavel.
a. Presbiterul se bucura de cinste din partea celor din adunare
“Presbiterii care carmuiesc bine sa fie invredniciti de indoita cinste” (1 Tim. 5:17).
b. Presbiterii pot fi sprijiniti material de membrii adunarii:
“Caci Scriptura zice: “Sa nu legi gura boului cand treiere bucatele” si “Vrednic este lucratorul de plata lui” (1 Tim. 4:18).
“In adevar, in Legea lui Moise este scris: “Sa nu legi gura boului care treiera graul!” Pe boi ii are in vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeste el inadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; caci cine ara, trebuie sa are cu nadejde, si cine treiere graul, trebuie sa-l treiere cu nadejdea ca va avea parte de el. Daca am semanat printre voi bunurile duhovnicesti, mare lucru este daca vom secera bunurile voastre vremelnice? … NU stiti ca cei ce implinesc slujbele sfinte, sunt hraniti din lucrurile de la Templu, si ca cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot asa Dumnezeu a randuit ca cc ei ce propovaduiesc Evanghelia, sa traiasca din Evanghelie?” (1 Corinteni 9:14).
c. Presbiterii se bucura de credibilitate si de incredere din partea celor din adunare.
Cine cauta sa faca dreptate isi face dusmani. Cei nedrepti nu sunt inclinati spre pocainta, ci spre razbunare, de aceea Pavel spune: “ampotriva unui presbiter sa nu primesti invinuire decat din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5:19).
d. Prin prisma pozitie lor de “carmuitori” presbiterii se bucura de ascultare din partea celorlalti credinciosi din adunare.
In Biserica crestina, lucrurile nu se rezolva pe principiul democratiei, ci prin autoritatea presbiterilor care implementeaza Cuvantul Bibliei. Acest lucru se vede clar din doua situatii de criza relatate in cartea Faptele Apostolilor. Cea dintai a fost provocata de pretentia iudaizatorilor ca cei convertiti dintre Neamuri sa fie taiati imprejur si sa tina Legea lui Moise. Pentru solutionarea acestei probleme n-a fost convocata adunarea generala a bisericii din Ierusalim si nici nu s-a pus la vot. Biblia ne spune ca:
“Cand au ajuns la Ierusalim, au fost primiti de Biserica, de apostoli si de presbiteri, si au istorisit tot ce facuse Dumnezeu prin ei. … Apostolii si presbiterii s-au adunat laolalta, ca sa vada ce este de facut” (Fapte 15:4,6).
Majoritatea mare a membrilor Bisericii a trebuit sa astepte deliberarea apostolilor si presbiterilor. Dupa aceea, ei s-au supus hotararii luate de acestia.
Aceiasi realitate o gasim decrisa si in cazul bisericii din Efes. Aflat in drum spre Ierusalim, apostolul Pavel cheama la Milet pe presbiterii bisericii din Efes: “Insa din Milet, Pavel a trimis la Efes, si a chemat pe presbiterii Bisericii …” (Fapte 20:17).
Din felul in care le vorbeste Pavel reiese foarte clar ca apostolul ii privea ca pe stalpii lucrarii din Efes, ca pe cei ce aveau autoritatea sa pazeasca si sa hotarasca bunul mers al lucrarii de acolo.
Generic, aceiasi subliniere a autoritatii de care se bucura presbiterii in biserica este descrisa si in ultimul capitol al epistolei catre Evrei:
“Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu; uitati-va cu bagare de seama la sfarsitul felului lor de vietuire si urmati-le credinta!” (Evrei 13:7)
“Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos. Rugati-va pentru noi caci suntem incredintati ca avem un cuget bun, dorind sa ne purtam bine in toate lucrurile” (Evrei 13:17-18).
7. Pericolul dictaturii presbiterilor
Din cauza pozitiei de autoritate pe care o au in Biserica, presbiterii sunt in pericolul de a-si folosi pozitia, nu pentru binele celorlalti, ci pentru implinirea ambitiilor proprii. Pavel spunea: “Rugati-va pentru noi caci suntem incredintati ca avem un cuget bun, dorind sa ne purtam bine in toate lucrurile” (Evrei 13:18). Nu insa toti isi dau aceasta silinta. In multe cazuri, pozitia de presbiter poate fi abuzata si folosita in firea pamanteasca. Cazul lui Diotref din cea de a treia epistola a lui Ioan si avertizarea data de Petru in 1 Petru 5:1-4 ne stau marturie despre aceasta:
“Sfatuiesc pe presbiterii dintre voi, eu, care sunt un presbiter ca si ei, un martur al patimilor lui Christos, si partas al slavei care va fi descoperita:
– pastoriti turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastra
– nu de sila, ci de buna voie, dupa voia lui Dumnezeu;
– nu pentru un castig marsav, ci cu lepadare de sine.
– Nu ca si cum ati stapani peste cei ce v-au cazut la imparteala, ci facandu-va pilde turmei.
Si cand se va arata Pastorul cel Mare, veti capata cununa, care nu se poate vesteji, a slavei” (1 Petru 5:1-4).
8. Posibilitatea disciplinarii
Oricare presbiter care o ia razna trebuie disciplinat. Cand pacatul este public, disciplinarea trebuie sa fie si ea publica.
Iata ce spune apostolul Ioan despre Diotref: “De aceea, cand voi veni, ii voi aduce aminte de faptele pe care le face, …” (3 Ioan 10).
Iata ce-l sfatuieste apostolul Pavel pe Timotei:
“Pe cei ce pacatuiesc, mustra-i inaintea tuturor, ca si ceilalti sa aiba frica” (1 Tim. 5:20).
Diaconii bisericii
Pozitia de diacon a aparut in circumstanta unei crize declansata de nedreptatea aparenta facuta cu ocazia impartirii unor ajutoare materiale (Fapte 6:1-4).
Ratiunea initierii slujbei de diacon a fost eliberarea presbiterilor de povara treburilor materiale:
“Nu este potrivit pentru noi sa lasam Cuvantul lui Dumnezeu ca sa slujim la mese. De aceea, fratilor, alegeti dintre voi sapte barbati, vorbiti de bine, plini de Duhul Sfant si intelepciune, pe care ii vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom starui necurmat in rugaciune si in propovaduirea Cuvantului” (Fapte 6:2-4).
Spre deosebire de pozitia de presbiter, rezervata intotdeauna barbatilor, lucrarea de diacon poate fi incredintata si surorilor. Pavel ne aminteste despre o astfel de sora din Biserica din Chencrea:
“Va dau in grija pe Fivi, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea; s-o primiti in Domnul, intr-un chip vrednic de sfinti, si s-o ajutati in orice ar avea de trebuinta de voi: caci si ea s-a aratat de ajutor multora si indeosebi mie” (Rom. 16:1-2).
In slujbele de diaconi trebuie promovati toti aceia care, indeplinind conditiile de spiritualitate si maturitate din 1 Tim. 38-13, vor sa activeze in lucrarea de administrare a Bisericii, la curatenie si infrumusetarea interiorului cladirii adunarii, la ajutorarea celor cu pachete alimentare si cu haine, la programul cu medicamente, etc. Am putea vorbi astfel de un adevarat sector al “diaconilor” care va fi pus sub autoritatea unui coordonator sau a unui cuplu de coordonatori.
In aceasta structura Nou Testamentala a Bisericii, adunarea generala are dreptul si responsabilitatea de a hotari in problemele majore legate de:
– cumpararea sau instrainarea de proprietati
– alegerea pastorului si validarea presbiterilor
– stabilirea sau modificarea bugetului
– adoptarea sau amendarea statutului de functionare
In viata de zi cu zi a Bisericii, membrii Bisericii se supun hotararilor “mai marilor” ei, adica presbiterilor identificati si promovati in pozitiile de “carmuire” a Bisericii. Carma Bisericii sta in mainile presbiterilor, sau cum spune o expresie din constitutiile bisericesti americane:
“Let the leaders lead, and the ministers minister”
Sau cum spune Pavel:
“Cine este chemat la o slujba, sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. … Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna” (Rom. 12:7-8)
Presbiterii trebuie sa fie priviti drept veritabili “antrenori” ai echipei Bisericii. In terminologia lui Pavel, lucrarea bisericii este explicata astfel in Efeseni 4:8-15
“De aceea este zis: “S-a suit sus, a luat robia roaba, si a dat daruri oamenilor. …
Si El
– a dat pe unii apostoli; pe altii proorocii pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori,
– pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos, pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, …”
In Biserica, unii sunt chemati sa carmuiasca prin autoritatea Cuvantului si prin pilda personala, iar ceilalti sunt chemati “la lucrarea de slujire”pentru ca “prin ceea ce da fiecare incheietura”, trupul Bisericii sa creasca “potrivit cu lucrarea fiecarei parti in masura ei si se zideste in dragoste” (Efes. 4:16).
Activitatea presbiterilor este supusa examinarii credinciosilor din adunare. Acestia pot retrage calitatea de presbiter aceluia care nu este vrednic, pot sa nu-i reinoiasca mandatul la termenul de evaluare si pot suspenda chiar intregul grup de presbiteri aflat la conducerea Bisericii pentru a-l inlocui cu un alt grup mai vrednic si mai aliniat la voia lui Dumnezeu. Orice “chemare” subiectiva a unui om sau a unui grup de oameni trebuie intotdeauna confirmata “obiectiv” de catre “ceilalti” din adunare. Ei pot si trebuie sa-si exprime calauzirea pe care o au de la Domnul (“sa vorbeasca doi sau trei si ceilalti sa judece” – 1 Cor. 14:29)
Ce nu se poate insa este ca o Biserica sa fie condusa permanent si perpetuu de adunarea generala. O asemenea “randuiala” ar nega toate randuielile stabilite de apostolul Pavel in Bisericile lui Dumnezeu.
O inversare a prioritatilor si responsabilitatilor ar fi ca adunarea generala sa spuna presbiterilor ce sa faca (adica sa-i “carmuiasa”), iar presbiterii sa se transforme in singura categorie de lucratori ai Bisericii. In mod normal, biserica trebuie sa astepte de la presbiteri “carmuire”, iar presbiterii sa cultive in randul madularelor din trupul lui Christos dorinta de consacrare in slujire